În seara aceea mă despărţisem de bătrâna contesă cu un sentiment de uşurare chiar dacă gândurile îmi erau inflamate de necunoscutele existente în cauza pe care trebuia să o rezolv în justiţie. Mă încerca un sentiment ciudat de eliberare dintr-o carceră chiar din clipa în care ieşeam pe poarta veche din fier forjat a conacului de la poalele munţilor Retezat.
Doamna Contesă mi se păruse, întrega seară, mai fermecătoare ca niciodată. Mi-a povestit nişte lucruri foarte ciudate, greu de crezut dar m-a asigurat că erau reale. Deşi avea aproape nouăzeci de ani arăta cu cel puţin douăzeci mai tânără; era spontană, deseori imprevizibilă şi ne uimea pur şi simplu cu memoria sa. Mi-a povestit o întâmplare bizară, petrecută în tinereţea sa.
“Să fi fost pe la începutul lui noiembrie, povestea doamna Contesă. Am plecat mai mulţi tineri, studenţi în vremea aceea, la peştera Cioclovina, mai puţin cunoscută astăzi, locul de unde un austriac exploata guano, adică gunoi de liliac care exista în cantităţi uriaşe în această peşteră. Îl scoteau din peşteră cu vagoneţii care erau transportaţi peste vale cu funicularul până în gara Pui. De aici guano era încărcat în vagoane de marfă şi transportat într-o mică fabrică de la periferia Vienei. Când ne pregăteam de plecare, pe înserat, cerul s-a acoperit de nori cenuşii şi a început să ningă abundent; zăpada s-a depus într-un strat destul de gros peste pământul reavăn. Nu putea fi vorba să nr întoarcem acasă în acea noapte şi am ublat o vreme dezorientaţi, deoarece gospodăriile sunt la mari depărtări unele de altele în acele locuri. Spre miezul nopţii am zărit ferestrele unei case luminate de un felinar. Am strigat de la poarta din lemn şi când cineva a ieşit şi ne-a întrbat ce dorim am cerut găzduire de-o noapte. În casă am găsit vreo zece persoane; păreau toţi ameţiţi de rachiu şi am avut impresia că s-au adunat pentru o petrecere. Ne-au oferit o cană de pământ plină cu ţuică fiartă şi am băut până când ne-am dezmorţit după aceea ne-au condus într-un pod cu fân unde să dormim. Ne-au lăsat şi câteva pături de lână să ne învelim şi din cauza oboselii dar şi a alcoolului am adormit repede.
Dimineaţa ne-am trezit buimaci. Când ne-am venit în fire ne-am cutremurat cu toţii. Într-un colţ, sub războiul din lemn al podului casei era un sicriu mic în care zăcea trupul neînsufleţit al unei fetiţe de vreo zece ani. Eram îngroziţi. Am dormit alături de un mort. De bună seamă că cei din casă se îmbătaseră, probabil după obiceiul locului şi urcaseră sicriul în pod după căderea zăpezii. În acele locuri era obiceiul să-şi îngroape morţii în grădina din spatele casei. Probabil aşteptau să o îngroape după topirea zăpezii. Am plecat repede fără să întrebăm nimic. Nici gazda nu mai era aşa primitore ca în timpul nopţii”.