Ioan Barb: Oraşul scufundat

În seara aceea mă despărţisem de bătrâna contesă cu un sentiment de uşurare chiar dacă gândurile îmi erau inflamate de necunoscutele existente în cauza pe care trebuia să o rezolv în justiţie. Mă încerca un sentiment ciudat de eliberare dintr-o carceră chiar din clipa în care ieşeam pe poarta veche din fier forjat a conacului de la poalele munţilor Retezat.

Doamna Contesă mi se păruse, întrega seară, mai fermecătoare ca niciodată. Mi-a povestit nişte lucruri foarte ciudate, greu de crezut dar m-a asigurat că erau reale. Deşi avea aproape nouăzeci de ani arăta cu cel puţin douăzeci mai tânără; era spontană, deseori imprevizibilă şi ne uimea pur şi simplu cu memoria sa. Mi-a povestit o întâmplare bizară, petrecută în tinereţea sa.

“Să fi fost pe la începutul lui noiembrie, povestea doamna Contesă. Am plecat mai mulţi tineri, studenţi în vremea aceea, la peştera Cioclovina, mai puţin cunoscută astăzi, locul de unde un austriac exploata guano, adică gunoi de liliac care exista în cantităţi uriaşe în această peşteră. Îl scoteau din peşteră cu vagoneţii care erau transportaţi peste vale cu funicularul până în gara Pui. De aici guano era încărcat în vagoane de marfă şi transportat într-o mică fabrică de la periferia Vienei. Când ne pregăteam de plecare, pe înserat, cerul s-a acoperit de nori cenuşii şi a început să ningă abundent; zăpada s-a depus într-un strat destul de gros peste pământul reavăn. Nu putea fi vorba să nr întoarcem acasă în acea noapte şi am ublat o vreme dezorientaţi, deoarece gospodăriile sunt la mari depărtări unele de altele în acele locuri. Spre miezul nopţii am zărit ferestrele unei case luminate de un felinar. Am strigat de la poarta din lemn şi când cineva a ieşit şi ne-a întrbat ce dorim am cerut găzduire de-o noapte. În casă am găsit vreo zece persoane; păreau toţi ameţiţi de rachiu şi am avut impresia că s-au adunat pentru o petrecere. Ne-au oferit o cană de pământ plină cu ţuică fiartă şi am băut până când ne-am dezmorţit după aceea ne-au condus într-un pod cu fân unde să dormim. Ne-au lăsat şi câteva pături de lână să ne învelim şi din cauza oboselii dar şi a alcoolului am adormit repede.

Dimineaţa ne-am trezit buimaci. Când ne-am venit în fire ne-am cutremurat cu toţii. Într-un colţ, sub războiul din lemn al podului casei era un sicriu mic în care zăcea trupul neînsufleţit al unei fetiţe de vreo zece ani. Eram îngroziţi. Am dormit alături de un mort. De bună seamă că cei din casă se îmbătaseră, probabil după obiceiul locului şi urcaseră sicriul în pod după căderea zăpezii. În acele locuri era obiceiul să-şi îngroape morţii în grădina din spatele casei. Probabil aşteptau să o îngroape după topirea zăpezii. Am plecat repede fără să întrebăm nimic. Nici gazda nu mai era aşa primitore ca în timpul nopţii”.

Cu toate că m-a înfiorat povestirea Contesei am plecat mulţumit că în urma noului contract cifrele din conturile mele se rotunjeau simţitor. Totuşi, mă stăpânea un simţământ de neîmplinire, un gol deschis fără nici o noimă în interiorul meu. Maşina gonea pe drumul aproape pustiu. Îi simţeam motorul puternic cum se întindea la drum şi înghiţea kilometru după kilometru încât nu mi-am dat sema cînd am ajuns la poarta casei mele. Am intrat în casă cu gândul să caut o carte despre celebrul baron Nopcea a cărui amintire, chiar şi la câteva sute de ani distanţă de la dispariţia sa, este încă vie. Am dat la o parte câteva cărţi de pe raft şi m-am aplecat să ridic o carte mică şi veche care alunecase pe pardoseala biroului. Era AMERICA lui Kafka. Am ridicat-o şi am dus-o din obişnuinţă la nas: atunci i-am recunoscut mirosul şi am socotit cel puţin treizeci de ani de când o citisem ultima dată. Atunci am găsit scrisoarea aceea aproape lipită între paginile 55 şi 56; am deschis-o şi mi-am recunoscut deîndată scrisul. Am retrăit pentru o clipă sentimentele pe care le-am încercat citind această carte şi mi-am amintit multe amănunte din vremea în care eram fascinat de celebrele opera lui Kafka. Totuşi, nu reuşeam să-mi amintesc nici când şi nici de ce am scris această scrisoare. Pentru că era evident că îmi era adresată mie însumi.

“ Nu ştiu când vei descoperi această scrisoare, când o vei citi sau dacă o vei descoperi şi dacă vei dori să o citeşti. Pleacă totuşi de la premisa că suntem doi străini, chiar dacă este vorba de una şi aceeaşi persoană: tu cel viitor şi eu cel trecut. Îşi scriu pentru că sunt o părticică din tine, o legătură parte-întreg. Chiar dacă vei închide ochii nu mă vei putea alunga pentru că voi rămâne în acel loc ascuns din interiorul tău, acolo unde este o lume care există doar pentru că tu poţi vedea, poţi visa şi îţi poţi amintii. Când nu vei mai putea să faci aceste lucruri nu vei mai fi nici tu şi lumea aceasta ireală, trecută, palidă, nu va mai exista. Este o lume care îşi continuă existenţa în amintire şi dacă tu vei închide ochii nu va mai fi văzută cu ochii amintirii de nici un alt om. Deoarece lumea aceasta creată în adâncul din tine este o lume care a existat, la fel cum Atlantida a existat. Numai că ea trebuie să fie scoasă la lumină şi va exista în momentul când te vei hotărî să o scoţi la lumină.

Îţi aminteşti ziua în care ai împlinit zece ani şi ai plecat împreună cu clasa ta în excursie la Herculane? Era o primăvară ploioasă, parcă ar fi fost toamnă şi pe tot timpul călătoriei a plouat mărunt. Deodată ghidul v-a făcut atenţi că în stânga se află apele tulburi şi învolburate ale Dunării şi că se lucrează intens la barajul hidrocentralei de la Porţile de Fier şi a explicat că oraşul străbătut cu maşina în acele moment era Orşova veche, oraşul care avea să fie sacrificat şi îngropat sub ape odată cu insula ADA KALEH. Atunci nu înţelegeai nimic şi nu percepeai aerul misterios şi medieval, specificul turcesc al celor două localităţi în care timpul a stat parcă în loc. Îţi aminteşti de oraşul nou din dreapta oraşului vechi, construit pe o colină, o armată bizară de blocuri în care nu se mutase încă nimeni: părea o armată romană formată din sutaşi disciplinaţi aşteptând ordinul să treacă podul lui Apolodor din Damasc peste apele furioase ale fluviului. Acest oraş nou se asemăna cu un nou născut în pântecele matern care aştepta să fie adus la viaţă. Tot aşa şi oraşul din tine este nerăbdător să fie scos la lumină. Acum el este încă sub apele tulburi ale memoriei. Dar încă aşteaptă clipele în care va fi reconstruit aşa cum Orşova Veche a fost strămutată într-un oraş nou, viu, actual.

Costruieşte acest tărâm care se numeşte oraşul scufundat şi în care dacă te întorci vei fi ademenit de sirene şi nu vei mai putea pleca în lumea celor ce încă trăiesc. De aceea atunci când pătrunzi în oraşul scufundat din interiorul tău întoarce-te întotdeauna la aceeaşi vârstă şi priveşte prin ochii omului tău de atunci, ca să poţi înţelege tot ceea ce atunci ţi se părea de neînţeles. Şi în acest fel nu te vei lăsa fermecat de glasul sirenelor şi vei putea aduce la suprafaţă piatră cu piatră din cetatea acoperită de amintiri. Pentru că nimeni n-ar trebui să moară niciodată, şi totul va exista aievea atâta timp cât dăinuieşte în amintire. Fă în aşa fel ca toate lucrurile vechi, locurile şi oamenii pe care i-ai cunoscut, vremea copilăriei şi toate vârstele vieţii tale să trăiască, aşa cum au existat prin ochii tăi. Construieşte acest oraş încă clandestin, aşa cum Orşova a fost reconstruită şi pe colină a început viaţa mai adevărată decât Dunărea care nu-şi poate revărsa apele decât într-un singur sens, spre mare şi nici un val măcar nu va mai spăla cheiul în acelaşi loc a doua oară.

Aminteşte-ţi de oameni şi de locuri, de bogaţi dar mai ales de cei umili pentru care nu este nici o speranţă. Pentru că lumea cea adevărată este lumea umilă care stă în fiinţă prin îndurarea lui Dumnezeu. Aminteşte-ţi de lucrurile care ţi-au tulburat şi totodată ţi-au liniştit viaţa. Poţi scoate la lumină zile la care nu te-ai mai gândit de zeci de ani? Îţi aminteşti de vecina ta Mili? Era cu cinci ani mai mare decât tine dar toţi o considerau cel mai al naibii băieţoi din micul orăşel. Vă jucaţi împreună în curtea şi în veranda conacului în care ea locuia împreună cu părinţii săi. Jumătate din clădirea veche şi curtea a trecut în stăpânirea Cooperativei Agricole de Producţie “Înfrăţirea”; de dimineaţă şi până noaptea târziu mişunau oameni, vite, cai şi căruţe cu azotat şi cu băligar. Nu aveai cum să te plictiseşti. Îţi mai aminteşti când bătrânul Ieronim Turtariu, unul dintre “chiaburii” locali se angajase îngrişitor la CAP? Îţi mai aminteşti cu cât drag venea şi îşi ţesela fostele lui animale, chiar dacă deveniseră proprietate"de stat". Era un bătrânel uscăţiv şi tăcut, vorbea puţin peltic şi nimic din purtarea lui nu trăda viaţa pe care a dus-o altădată. Spunea tata: "bogăţia cu trudă şi durere se ţine" şi el mă asigura că aceşti îmbogăţiţi ai satului nu fuseseră decât nişte bieţi robi ai propriei lor aVERI. Ieronim avea întotdeauna ochii umezi, vorbea puţin şi nu auzea cu urechea dreaptă din cauza exploziei unui obuz pe front. Luptase în Crimeea şi din cauză că rămăsese surd de o ureche părea întotdeauna nesigur pe el şi ceilalţi îl luau în batjocură. Dar nu se arăta că l-ar deranjea batjocura lor şi chiar nu îi lua în seamă. Odată, Petrică Nărodul, chiar aşa i se spunea pentru că era într-o ureche, a găsit un culcuş cu pui de şoarec sub iesle şi a luat câţiva şi i-a pus pe ascuns în traista cu mâncare a lui Ieronim. Când s-au aşezat la masă şi a scos pachetul din traistă din ziarul mototolit în care era învelită slănina au căzut şi câţiva pui de şoarec. Nu deschiseseră încă ochii. Ieronim i-a privit distrat apoi i-a luat în palmă şi i-a aruncat pe grămada de băligar. După care a ras slănina cu acelaşi cuţit, l-a şters pe şortul de piele şi s-a apucat să mănânce cu indiferenţă. Nimeni n-a mai îndrăznit să râdă. S-au ridicat pe rând de la masă şi au vomitat pe rând.

Îţi amintesc toate aceste întâmplări ca să poţi regăsi frumuseţea orăşelului scufundat în tine. Îţi aminteşti ziua aceea de iarnă în care ai plecat pe râul îngheţat împreună cu Mili. Ea avea aproape cincisprezece ani, era în clasa a opta de şcoală, dar tu n-ai observat cum i se rotunjiseră şoldurile şi devenise aproape o femeie. Privea pe toată lumea cu ochii ei verzi, sfidători şi nici n-ai înţeles sclipirea lor provocatoare atunci când se afla în preajma unui bărbat. În ziua aceea aţi plecat la pescuit cu furculiţa la copcă; râul era îngheţat bocnă şi cu greu aţi făcut o gaură în gheaţă. Sub gheaţă apa era atât de limpede încât se vedeau peştii mişcând amorţiţi deasupra nisipului auriu. V-aţi uitat pe rând prin copcă şi Mili a spus: “ parcă este un oraş selenar”. Îi venise să spună aşa pentru că tocmai eşuase o nouă misiune Apollo şi auziserăţi la difuzor această ştire. Pe tine viaţa de pe fundul apei te fascina de-a dreptul şi ai început să trăieşti cu ochii deschişi visul acela al unui oraş scufundat sub gheţuri. Pe vremea aceea nu auziseşi de Atlantida şi ţi se părea că ai să scrii cândva cele maifascinante poveşti ale lumii. În seara aceea v-aţi întors fără nici un peşte. A trecut iarna, a venit primăvara şi vara. La sfârşitul vacanţei Mili a plecat la şcoala profesională.

Nu se mai juca cu tine şi o vedeai doar întâmplător pe străduţele oraşului însoţită de câte un băiat mai mare. Ai aflat târziu că Mili o “luase razna” şi nici n-ai prea înţeles prea mare lucru, nu era treaba ta. O priveai acum ca pe o femeie şi ce treabă avea un băiat de zece ani cu o femeie! Într-o zi s-a auzit că Mili o luase şi mai rău razna şi deodată a transpirat zvonul că se mărită cu Mihai, un bănăţean de prin Caraş. Pentru tine Mili devenise o străină. O priveai cu repulsie mai ales când se întoarcea acasă însoţită de Mihai, un blond spălăcit, tuns Napoleon,puţin rotofei. Toată lumea spunea că era un băiat de treabă. La nunta ei te-ai îmbătat pentru prima dată în viaţa ta. Despre Mili s-a auzit că n-a stat decât o lună cu Mihai. S-a întors acasă şi s-a înscris la un curs de sudor şi făcea practică la fabrica de ipsos de la marginea oraşului.

Într-o zi te plimbai prin pădurea de stejar de pe colină şi atunci ai văzut-o pe Mili la marginea unui tufiş. Era cu unul înalt şi uscăţiv poreclit “Tamba”, portar la echipa de fotbal locală de juniori. Stăteau pe frunzele uscate umăr lângă umăr şi fumau. Se pregăteau de plecare când te-au văzut şi te-au strigat pe nume. Ai ezitat. Nu ţi-ai dat seama că ţi-ar fi putut face rău pentru că nu te ducea deloc mintea să te întrebi ce căutau ei sâmbăta la amiază prin pădure. Te-ai oprit dar nu te-ai apropiat prea mult. Te-au întrebat ce căutai şi când s-au convins că nu i-ai urmărit pe ei te-au lăsat să pleci după ce ţi-ai dat cuvântul că nu vei spune nimănui că i-ai văzut în acel loc. Şi te-ai ţinut de cuvânt. Era ultima dată când ai văzut-o pe ea în viaţă şi când aţi vorbit. N-ai putut să nu observi tremurul din vocea ei, părea iritată sau intimidată, sau chiar îi era ruşine pentru că erai tu de faţă.

Într-o seară, la vreo săptămână de la această întâlnire din pădure s-a auzit în oraş că Mili a murit. S-a auzit că totul s-a întâmplat la nouă dimineaţa în Fabrica de ipsos: Ea suda într-o poziţie dificilă, încălecând cu picioarele un melc metalic uriaş care semăna cu cel de la maşina de tocat carne, un melc care transporta minereul de ipsos spart în concasorul cu bile la cuptorul de prăjit. Cineva, nu se ştie nici până astăzi cine, a apăsat butonul de pornire al melcului şi acesta a început să se rotească. Fălcile metalice se învârteau cu indiferenţă între pulpele tinerei femei ca un falus imens şi îi sfârtecau cu poftă copsele tinere. Ţipetele puternice ale femeii au fost auzite de unul dintre mecanici care a tras avaria şi melcul s-a oprit. Martorii oculari spuneau că de la şolduri în jos din Mili nu rămăsese decât un morman de oase amestecate cu carne. A murit în drum spre spital. Gurile rele lăsau să se înţeleagă că cel care a pornit melcul era un iubit gelos iar cei ce au îmbrăcat-o şi au pus-o pe Mili în sicriu au confirmat un adevăr pe care-l ştia tot oraşul: pe zdrenţele de piele cusute la morgă ce-i adunau carnea pulpelor se vedeau înşiruite şi tatuate cu tuş numele bărbaţilor cu care ea se iubise în ultimii ani din viaţă.

Ai fost şi tu în ultima seară de priveghi, deşi ai spus că nu doreşti să o vezi în sicriu. Ţi se părea că ochii ei întredeschişi încă te urmăreau cu acea strălucire stranie. Din cauza sângelui pierdut faţa ei era palidă dar frumoasă. Cineva, nu-ţi mai aminteşti exact cine a recunoscut că Mili părea cu mult mai frumoasă decât la nunta ei. O îmbrăcaseră în rochia de mireasă. La căpătâi Mihai plângea în tăcere. Ai părăsit încăperea, curtea, amintirea ei şi ai plecat cuprins de pace pe drumul tău, prin întuneric. Când ai ridicat ochii de pe cer te privea o lună plină, albă, stranie.

Pe Mili au înmormântat-o în faţa bisericii vechi; seara, în crucea de marmoră albă se aprindea un bec şi lumina crucile din jur iar liliacul de pe mormânt ţi se părea că se transformă în corpul înspăimântător al unui vârcolac. Şi trecutul tău a început să ţi se pară mâncat de acest vârcolac. Şi amintirile. Şi pe rând toate s-au acoperit de uitare.

De aceea când vei găsi această scrisoare şi îţi vei aminti de aceste lucruri vei cunoaşte că nu poţi trece de pe pământul celor vii cu această povară. Chiar dacă luna nu şi-a schimbat niciodată poziţia şi chiar dacă amintirile tale s-au topit în uitare, aşa cum numele iubiţilor tatuate pe coapsele acelei femei s-au transformat în ţărână ca şi când n-ar fi fost vreodată, oraşul scufundat în tine încă aşteaptă să-l scoţi la lumină. Când se vor deschide ferestrele cineva va striga: să intre viaţa în case. Şi poate ea va intra pe poarta ta aşa cum intra în fiecare zi în care ai fost fericit".